30 decembrie 2005
"Credinta are uneori nevoie sa fie provocata pentru a se putea manifesta"
Paulo Coelho
„Norul acesta trebuie sa se imprastie", ma gandeam eu in timp ce ma chinuiam sa descopar semnele galbene de pe pietre si de pe copaci, care marcau Drumul. Trecuse o ora de cand nu vedeam la doi pasi, iar eu cantam pentru a-mi goni frica, asteptand sa se intample o minune. Inconjurat de ceata, singur in lumea aceea ireala, am inceput, inca o data, sa vad Drumul spre Santiago ca pe un film, din clipa cand oamenii il vad pe erou faptuind ce nu infaptuia nimeni.
In sala, oamenii cred ca asemenea lucruri se petrec numai la cinema. Dar eu eram acolo, traind aceasta situatie in viata reala. Padurea devenea tot mai tacuta, iar negura incepea sa se lumineze. Poate ca ajunsesem la capat, dar lumina aceea ma zapacea si picta totul in jur cu culori misterioase si inspaimantatoare. Deodata, ca printr-o scamatorie, negura a disparut cu totul. Si in fata mea, incrustata pe inaltimea muntelui, se afla Crucea. Am privit in jur, am vazut marea de nori din care iesisem si alta mare de nori chiar deasupra capului. Intre aceste doua oceane, varfurile cele mai semete si varful Cebreiro cu Crucea. M-a cuprins o mare dorinta de a ma ruga. In ciuda dorintei, n-am reusit insa sa scot un cuvant. La vreo suta de metri mai jos, un satuc cu vreo cincisprezece case si o bisericuta incepura sa-si aprinda luminile. Macar aveam unde-mi petrece noaptea. Un miel ratacit sui muntele si se aseza intre mine si Cruce. M-a privit cam speriat. Mult timp am ramas contempland cerul aproape negru, Crucea si mielul alb de la picioare.
- Doamne, am spus, in sfarsit. Nu sunt tintuit pe cruce, si nici n-o vad aici. Crucea este goala si asa trebuie sa ramana mereu, pentru ca timpul Mortii a trecut. Crucea aceasta era simbolul Puterii infinite pe care toti o aveam, dar care era tintuita si moarta pentru om. Acum, aceasta Putere renaste pentru viata, fiindca am strabatut drumul oamenilor obisnuiti, si in ei am gasit chiar secretul Tau. Si Tu ai strabatut drumul oamenilor obisnuiti. Ai vrut sa ne arati de ce eram in stare, dar noi n-am vrut sa ascultam. Ne-ai aratat ca Puterea si Gloria erau la indemana tuturor, dar viziunea brusca a puterii noastre a fost prea mult pentru noi. Noi te-am crucificat nu pentru ca eram nerecunoscatori cu Fiul lui Dumnezeu, ci pentru ca ne era foarte frica sa ne acceptam propria noastra putere. Cu timpul si prin traditie, ai devenit doar o divinitate departata, iar noi ne-am reluat destinul nostru de oameni. Nu exista niciun pacat in a fi fericit. Cateva exercitii si o ascultare atenta ajung unui om ca sa-si implineasca cele mai imposibile vise. Mielul se ridica si eu l-am urmat. Stiam unde avea sa ma duca si, in pofida norilor, lumea devenise transparenta pentru mine. Chiar daca nu vedeam Calea Lactee pe cer, eram sigur ca exista si ca arata tuturor Drumul spre Santiago. Am mers in urma mielului care se ducea spre satuc - si el tot Cebreiro se numea, ca si muntele. Acolo se petrecuse un miracol candva - miracolul de a transforma ceea ce faci in ceea ce crezi. Era Secretul spadei mele si a Strainului Drum spre Santiago. Pe cand coboram muntele, mi-am amintit povestea.
Un taran dintr-un sat vecin a suit ca sa asculte slujba la Cebreiro, pe o furtuna teribila. Slujba o tinea un calugar aproape lipsit de credinta, care in sinea lui dispretuia sacrificiul taranului. Dar in momentul glorificarii, la slujba, prescura se transforma in carnea lui Iisus, iar vinul - in sangele Lui. Relicvele inca mai sunt acolo, pastrate in capela cea mica, o comoara mai mare decat toate bogatiile Vaticanului. M-am dus la capela construita de taran si de calugar, care dupa aceea a devenit credincios. Nimeni nu stie cine au fost acestia. Doua pietre funerare fara nume, in cimitirul alaturat, marcheaza unde le-au fost inmormantate oasele. Dar nu se poate sti care e mormantul calugarului si care al taranului. Fiindca, pentru ca sa se petreaca un Miracol, trebuie ca doua forte sa lupte Lupta cea Dreapta. De atunci, de cate ori ma aflu in fata unei provocari importante, imi amintesc de istoria minunii de la Cebreiro. Credinta are uneori nevoie sa fie provocata pentru a se putea manifesta.
„Norul acesta trebuie sa se imprastie", ma gandeam eu in timp ce ma chinuiam sa descopar semnele galbene de pe pietre si de pe copaci, care marcau Drumul. Trecuse o ora de cand nu vedeam la doi pasi, iar eu cantam pentru a-mi goni frica, asteptand sa se intample o minune. Inconjurat de ceata, singur in lumea aceea ireala, am inceput, inca o data, sa vad Drumul spre Santiago ca pe un film, din clipa cand oamenii il vad pe erou faptuind ce nu infaptuia nimeni.In sala, oamenii cred ca asemenea lucruri se petrec numai la cinema. Dar eu eram acolo, traind aceasta situatie in viata reala. Padurea devenea tot mai tacuta, iar negura incepea sa se lumineze. Poate ca ajunsesem la capat, dar lumina aceea ma zapacea si picta totul in jur cu culori misterioase si inspaimantatoare. Deodata, ca printr-o scamatorie, negura a disparut cu totul. Si in fata mea, incrustata pe inaltimea muntelui, se afla Crucea. Am privit in jur, am vazut marea de nori din care iesisem si alta mare de nori chiar deasupra capului. Intre aceste doua oceane, varfurile cele mai semete si varful Cebreiro cu Crucea. M-a cuprins o mare dorinta de a ma ruga. In ciuda dorintei, n-am reusit insa sa scot un cuvant. La vreo suta de metri mai jos, un satuc cu vreo cincisprezece case si o bisericuta incepura sa-si aprinda luminile. Macar aveam unde-mi petrece noaptea. Un miel ratacit sui muntele si se aseza intre mine si Cruce. M-a privit cam speriat. Mult timp am ramas contempland cerul aproape negru, Crucea si mielul alb de la picioare.
- Doamne, am spus, in sfarsit. Nu sunt tintuit pe cruce, si nici n-o vad aici. Crucea este goala si asa trebuie sa ramana mereu, pentru ca timpul Mortii a trecut. Crucea aceasta era simbolul Puterii infinite pe care toti o aveam, dar care era tintuita si moarta pentru om. Acum, aceasta Putere renaste pentru viata, fiindca am strabatut drumul oamenilor obisnuiti, si in ei am gasit chiar secretul Tau. Si Tu ai strabatut drumul oamenilor obisnuiti. Ai vrut sa ne arati de ce eram in stare, dar noi n-am vrut sa ascultam. Ne-ai aratat ca Puterea si Gloria erau la indemana tuturor, dar viziunea brusca a puterii noastre a fost prea mult pentru noi. Noi te-am crucificat nu pentru ca eram nerecunoscatori cu Fiul lui Dumnezeu, ci pentru ca ne era foarte frica sa ne acceptam propria noastra putere. Cu timpul si prin traditie, ai devenit doar o divinitate departata, iar noi ne-am reluat destinul nostru de oameni. Nu exista niciun pacat in a fi fericit. Cateva exercitii si o ascultare atenta ajung unui om ca sa-si implineasca cele mai imposibile vise. Mielul se ridica si eu l-am urmat. Stiam unde avea sa ma duca si, in pofida norilor, lumea devenise transparenta pentru mine. Chiar daca nu vedeam Calea Lactee pe cer, eram sigur ca exista si ca arata tuturor Drumul spre Santiago. Am mers in urma mielului care se ducea spre satuc - si el tot Cebreiro se numea, ca si muntele. Acolo se petrecuse un miracol candva - miracolul de a transforma ceea ce faci in ceea ce crezi. Era Secretul spadei mele si a Strainului Drum spre Santiago. Pe cand coboram muntele, mi-am amintit povestea.
Un taran dintr-un sat vecin a suit ca sa asculte slujba la Cebreiro, pe o furtuna teribila. Slujba o tinea un calugar aproape lipsit de credinta, care in sinea lui dispretuia sacrificiul taranului. Dar in momentul glorificarii, la slujba, prescura se transforma in carnea lui Iisus, iar vinul - in sangele Lui. Relicvele inca mai sunt acolo, pastrate in capela cea mica, o comoara mai mare decat toate bogatiile Vaticanului. M-am dus la capela construita de taran si de calugar, care dupa aceea a devenit credincios. Nimeni nu stie cine au fost acestia. Doua pietre funerare fara nume, in cimitirul alaturat, marcheaza unde le-au fost inmormantate oasele. Dar nu se poate sti care e mormantul calugarului si care al taranului. Fiindca, pentru ca sa se petreaca un Miracol, trebuie ca doua forte sa lupte Lupta cea Dreapta. De atunci, de cate ori ma aflu in fata unei provocari importante, imi amintesc de istoria minunii de la Cebreiro. Credinta are uneori nevoie sa fie provocata pentru a se putea manifesta.
# posted by Transformare @ 11:06 a.m. 
